„Ne-am privit unul pe celălalt un moment.
  S-ar fi putut încheia chiar acolo. S-ar fi putut, în ciuda rujului ei roșu, a ochilor luminoși și a celor două puncte întărite sub bluza subțire de mătase pe care o purta. În ciuda faptului că blocam ușa confesionalului cu umerii mei lați, în ciuda puterii, satisfacției și dorinței pe care le transmitea corpul meu, într-un mod primitiv și dominator.
  S-ar fi putut, jur.
  Dar ea și-a mușcat buza, acei doi dinți puțin prea mari înfigându-se în buza ei plină de jos, cel mai pur alb îngropându-se în cel mai pătrunzător și sângeriu roșu imaginabil, apoi și-a frecat coapsele una de cealaltă și un zgomot slab a răzbătut de undeva din pieptul ei.
  Am încetat să mai văd o penitentă.
  Am încetat să mai văd un copil al Domnului.
  Am încetat să mai văd un miel pierdut în căutarea unui pastor.
  Vedeam doar o femeie cu dorințe – dorințe desăvârșite, cărora nu le poți rezista.
  Am făcut un pas în spate, trăgând aer adânc, o parte curajoasă a conștiinței mele încercând să revină la realitate, iar ea a făcut o tentativă de pas afară din confesional, fixându-mă în continuare cu privirea. Am lăsat-o să treacă pe lângă mine, dar nu din cauză că îmi doream să plece sau pentru că îmi doream ca acea ispită să înceteze. Nu, mai degrabă îi ofeream o ultimă șansă să scape, iar dacă nu o făcea, atunci Dumnezeu să mă ajute, pentru că trebuia să o ating, trebuia să o gust și trebuia să se întâmple chiar atunci.
  S-a îndepărtat câțiva pași, până când s-a împiedicat de pianul de sub scena corului. Tot nu vorbea, dar nici nu era nevoie pentru că puteam să citesc fiecare tremur al ei, fiecare respirație, fiecare gest. Dinții ei continuau să îi muște buza de jos, și îmi doream ca eu să îi mușc acea buză, să o mușc atât de rău încât să geamă.
  M-am îndreptat spre ea, iar ea a urmărit fiecare pas de-al meu cu o dorință care era mai presus de a fi palpabilă, era înăbușitoare, sălbatică.
  — Întoarce-te, i-am ordonat, și al naibii să fiu dacă nu s-a conformat imediat, întorcându-se și sprijinindu-și mâinile de suprafața lemnului negru.
  Încă își freca coapsele când am ajuns în dreptul pianului și m-am așezat chiar în spatele ei. Mi-am plimbat arătătorul de-a lungul mâinii ei, până la umăr, simțind fiecare centimetru de piele.
  — Ce urma să spui în confesional? am întrebat pe un ton grav. Și amintește-ți că minciuna e un păcat.
  A tremurat.
  — Nu pot să spun. Nu aici. Nu ție.”